Narcisa

NarcisusNarcisa, gingasa floare de o fragila frumusete, cu parfumul sau puternic, este una dintre cele mai incantatoare flori de primavara. A dat nastere unor povesti si legende fermecatoare, zugravite in cateva tablouri celebre!

narcis6
Narcis, ulei pe panza de Caravaggio (1571 -1610)

Narcis, cel care se iubea pe sine
Cea mai cunoscuta legenda a lui Narcis vine din antichitate. Este una dintre cele mai celebre si mai fascinante povesti oferite lumii de mitologia greaca. Conform acesteia, Narcis, fiul nimfei Liriope si al raului Cephios, era un tanar deosebit de frumos si de singuratic. Inca din copilaria sa, ghicitorul Cefise prezice ca baiatul va trai pana la o varsta inaintata daca nu se va privi niciodata pe sine.
Odata cu trecerea anilor Narcis se transforma intr-un tanar deosebit de frumos si atragator. Fara voia sa reuseste sa starneasca cele mai infocate iubiri. Frumusetea sa uimitoare face ca femeile care il priveau sa se indragosteasca iremediabil de el. Cu toate acestea, Narcis era insensibil la afectiunea lor. Dar frumusetea lui atrage nu doar privirea femeilor, ci si pe cea a barbatilor. Astfel, se spune ca multi dintre barbatii care l-au vazut pe Narcis s-au indragostit de el. Din cauza disperarii, chiar si prietenul sau Aminias se sinucide. Nici aceasta sinucidere a lui Aminias nu il misca pe Narcis, acesta ramanand insensibil. Tot ceea ce ii place sa faca este sa vaneze si sa se preocupe de propria persoana.
Se spune ca de el s-ar fi indragostit si multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera ca dragostea ii va fi impartasita, pentru ca Narcis nici macar nu le remarcase. Nimfele in mitologia grecilor, intrupeaza frumusetea si delicatetea izvoarelor, a padurii, a intregii naturi. Protejeaza tot ce este tanar si asigura rodnicia pamantului. Isi petrec majoritatea timpului in grote, canta, danseaza si fac parte din curtea marilor zei si zeite, precum Artemis. Nu sunt nemuritoare, insa viata lor dureaza cateva secole.
Printre nimfele care se indragostesc de el se afla si Echo. Aceasta este blestemata de Hera, deoarece nimfa l-a ajutat pe Zeus, sotul ei, sa o insele. Echo a tinut-o de vorba pe Hera in timp ce Zeus o insela. Afland de acest lucru, Hera a pedepsit-o pe Echo, luandu-i glasul, lasand-o sa scoata numai sunete scurte. Echo il urmareste pe Narcis in padurea unde acesta vana. Simtindu-i prezenta, Narcis intreba cu glas tare cine este in padure. Nimfa nu poate decat sa scoata ecoul spuselor lui Narcis.  Astfel se spune ca s-a nascut ecoul. Disperata ca nu poate sa comunice cu Narcis, Echo se arunca in bratele sale. Surprins tanarul fuge, iar nimfa, ranita de acesta respingere, renunta la viata si cade in bratele mortii.
Afland vestea, toate nimfele indragostite peste masura si respinse cer razbunare. Narcis a fost blestemat de zeita razbunarii Nemesis sa nu poate iubi niciodata pe nimeni si sa se indragosteasca de el insusi. Vraja se infaptuieste si, ajuns la un izvor, Narcis se indragosteste de propria sa reflexie in apa. Dorind sa isi imbratiseze propria imagine, Narcis cade in apa si se ineaca. Nimfele au venit sa il planga si l-au transformat intr-o floare galbena, care sa le aminteasca mereu de iubitul lor. Astfel au aparut Narcisele, flori galbene, care isi tin capul in jos asemenea lui Narcis care se oglindea in apa.
Ovidiu, poetul exilat la malul Pontului Euxin, scria in “Metamorfoze” ca Narcis se iubea atat de mult incat continua sa se uite la reflexia sa in timp ce trecea Styxul. In prezent, cuvantul „narcisism” reprezinta o admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Narcisus
Echo si Narcis, ulei pe panza de John William Waterhouse (1849 – 1917)

Legenda lui Narcis si a Narcisei
O alta versiune a legendei grecesti povesteste despre Narcis si sora sa geamana, Narcisa, care se ineaca intr-un lac. Intr-o zi, Narcis s-a aplecat sa bea apa dintr-un izvor, iar reflexia chipului sau il face sa creada ca Narcisa se uita la el. In acel moment isi doreste cu atata ardoare sa ajunga la sora sa, incat trece in partea cealalata si moare. Dupa disparita sa, nimfele il jelesc si trupul lui se transforma in floarea numita narcisa.

Legenda lui Hades
O alta legenda care care apare in scrierile lui Homer, ne spune ca zeul Hades ar fi creat narcisa, dandu-i un parfum ametitor, din dorinta de a o aduce pe Persefona pana la intrarea in Infern, el ne putand sa isi paraseasca regatul nici o clipa. Conform marelui poet, sufletele celor morti rataceau pe pajisti acoperite cu narcise galbene, motiv pentru care aceasta floare era asociata cu moartea.

narcisPompei
Narcis, fresca sec.I, Pompei

Legenda lui Narcis, duhul Padurii
In frumoasele paginii scrise de Saveta Ititesc am gasit o legenda deosebita, cea a lui Narcis – duhul Padurii:
Demult, foarte demult, în mijlocul unei păduri seculare, într-o poiană mare, îşi avea sălaşul un pădurar cu familia sa. Avea o soţie harnică şi frumoasă cu care se înşelegea de minune şi mai avea pădurarul o fată frumoasă cum nu se mai văzuse, înaltă, subţirică, cu părul galben inelat, faţa ca neaua şi ochii ca tăciunele. Când cobora prin sate cu căruţa cu lemne pădurarul o lua întotdeauna şi pe Narcisa, căci aşa o chema pe fată, să se mândrească cu ea.
Toţi flăcăii întorceau capul după ea, dar Narcisa nu avea ochi pentru nimeni. Lumea ei era pădurea, acolo se născuse, acolo crescuse, învăţase de mică să iubească natura şi animalele. În timpul liber alerga prin poiană culegând flori, împletind coroniţă pe care o punea pe cap, apoi, cântând voioasă, căci avea un glas ca de înger, intra în pădure. Cântul greierilor şi al păsărilor o însoţeau pretutindeni.
În pădure avea un loc anume, legat de două crengi groase, îşi făcuse un leagăn. Se legăna, cânta şi privea petice de cer zărite printre crengile copacilor. Aceea era lumea ei, fericirea ei.
Într-o zi, când culegea flori, văzu un fluture frumos colorat, care zbura în faţa ei, aşezându-se chiar pe o floare pe care voia ea să o culeagă. Narcisa se uită la el cu drag, nu mai văzuse un fluture aşa de frumos colorat. A vrut să-l prindă, dar fluturele a zburat pe altă floare. Narcisa după el. Ceva ca un fir nevăzut o atrăgea după fluture.
Fluturele intră în pădure, fata după el. Tot alergând după fluture, intră în adâncul pădurii şi se rătăci. Se aşeză pe o buturugă şi începu să plângă. Cât era ea de obişnuită cu pădurea, în acel loc necunoscut o apucă teama, pădurea era deasă, cu copaci înalţi şi rămuroşi, aproape că nu se vedea cerul. Se apropia seara, ce să facă, încotro să o apuce?
Când deznădejdea era mai mare, apăru fluturele, se aşeză în faţa ei pe un lemn căzut, începu să-şi fluture aripile, apoi pe negândite din el se înalţă un flăcău frumos cum nu se poate spune, părul castaniu căzut pe umeri încadra o faţă oacheşă, doi ochi negri cu privirea blândă o cercetau pe Narcisa, care plângea cu capul îngropat în mâini.
Când a ridicat capul şi l-a văzut, a sărit în sus speriată. A vrut să fugă, dar el a oprit-o.
– Nu fugi, Narcisa, că te vei rătăci şi mai tare, eu nu-ţi vreau răul. Sunt Narcis, duhul pădurii. Dragostea ta pentru pădure şi animalele ei m-a făcut să te urmăresc şi să te îndrăgesc de când erai mică. Vino să te duc acasă.
Mai de voie, mai de nevoie, Narcisa se lăsă condusă de duhul pădurii, care în scurt timp o scoase în lumina poienii. Când se văzu acasă, Narcisa îi zise:
– Îţi mulţumesc pentru ajutor, n-o să te uit niciodată.
– Nici n-o să poţi să mă uiţi. De acum în colo o să ne vedem mereu, am să veghez asupra ta ori de câte ori vei veni în pădure, nu vreau să te mai rătăceşti, pădurea are multe capcane.
După cele spuse se făcu nevăzut.
Părinţii Narcisei erau îngrijoraţi, niciodată nu întârziasă fata lor atâta timp în pădure.
– Ce s-a întâmplat, Narcisa, unde ai întârziat?
– În pădure, m-am rătăcit, dar a venit duhul pădurii, pe care-l cheamă Narcis, şi m-a adus acasă.
– Nu spune glume, fata mamei, când noi suntem aşa de îngrijoraţi.
– Nu glumesc, mamă, şi apoi e un flăcău aşa de frumos şi de bun!
– Bine, dacă zici tu înseamnă că-i adevărat, dar să nu te mai duci în adâncul pădurii, că nu se ştie ce se poate întâmpla.
Din acea zi Narcisa nu s-a mai dus în adâncul pădurii, ci doar până la leagănul ei, acolo cu inima ticăind îl aştepta pe Narcis care venea zi de zi şi uite-aşa s-au îndrăgostit unul de altul şi au hotărât să se căsătorească.
Narcis s-a dus la părinţii Narcisei şi-a cerut-o de soţie, apoi s-au dus cu toţi să vadă palatul lui Narcis.
Mult s-au minunat când l-au văzut, era un palat măreţ din marmură verde, cu zeci de turnuleţe poleite cu aur.
Mult s-au bucurat părinţii Narcisei pentru norocul ei. Au hotărât ca în curând să facă nunta, apoi să se mute cu toţii în palatul cel măreţ.
Dar n-a fost să fie aşa.
Muma Pădurii, care avea şi ea un palat în pădurea cea deasă, avea o fată la fel de urâtă şi rea şi pusese ochii de mult timp pe duhul pădurii şi-l dorea ca ginere, îl socotea numai bun pentru fata ei. Astfel cele două împărăţii s-ar uni formând una mare, unde ea va fi starostele, aşa socotea ea.
Cu acest gând se duse la palatul lui Narcis pentru ai propune alianţa, dar el nu era acasă. Plecă Muma Pădurii să-l caute şi-l găsi lângă leagănul Narcisei, legănând-o uşor şi privind-o cu drag.
Atunci Muma Pădurii, înţelegând cum stă treaba, s-a făcut foc şi pară. Nu s-a arătat celor doi, în sinea ei gândea că doar n-o să lase o muritoare să-i strice planurile. S-a dus la palatul lui Narcis şi l-a aşteptat să vină acasă.
El a venit spre seară, era fericit, cu faţa luminată de dragoste. Când a văzut-o pe Muma Pădurii, faţa i s-a umbrit, ştia că o asemenea vizită nu prevesteşte nimic bun. Când mai auzi şi despre ce-i vorba, s-a întristat de-a binelea.
Muma Pădurii era rea şi răzbunătoare. Narcis se temea pentru viaţa Narcisei, asupra lui Muma Pădurii nu avea putere.
Zise cu glas domol:
– Mai vedem noi, mumă, o să vin să văd şi eu fata.
– Nu aştepta mult, Narcis, răbdarea mea e foarte scurtă.
– Ştiu, mumă, ştiu.
Narcis oftă din greu. Pentru nimic în lume nu s-ar fi căsătorit cu fata pe care nu o îndrăgea.
Câteva zile Narcis n-a ieşit din palat, ştia că Muma Pădurii îl va urmări, dar până la urmă tot s-a dus în pădure. Narcisa dormea în leagăn, a mângâiat-o pe plete şi a oftat.Ea s-a trezit şi i-a văzut faţa tristă.
– Ce-i cu tine, Narcis? De ce eşti trist, ai lipsit multe zile.
– Tristeţea vine din dorul tău, am avut treburi de rezolvat şi mi-a fost dor de tine.
În acel moment doar Narcis auzi un foşnet uşor de frunze printre copaci. Privi într-acolo. Era Muma Pădurii, privea furioasă la ei.
“Ce bine că Narcisa nu o poate vedea” gândi cu tristeţe Narcis.
– Narcisa, trebuie să plec, voi veni mâine.
– Bine, te aştept.
Duhul Pădurii plecă mohohorât, se închise în palat cugetând la ce avea de făcut. A doua zi se duse la părinţii Narcisei şi le spuse:
– Doresc ca duminecă să facem nunta, apoi ne mutăm la mine în palat.
Dar Muma Pădurii le ştia gândurile. În ruptul capului nu putea îngădui aşa ceva, nimeni şi nimic nu-i va strica planurile. Îl urmări furioasă pe Narcis, când plecă de la palat gătit pentru nuntă.Cu gând rău porni înaintea lui.
Narcisa îl aştepta în mijlocul florilor din poiană, era îmbrăcată în rochiţă albă, cu coroniţă aurită pe cap. Era frumoasă ca o zână.
Deodată auzi în spatele ei un foşnet şi se întoarse. În faţa ei se afla Muma Pădurii. Era aşa de urâtă încât Narcisa s-a speriat şi a vrut s-o ia la fugă. Baba a prins-o de mână şi îi spuse cu duşmănie:
– Încotro, muritoare nesăbuită, ai crezut că îmi strici planurile căsătorindu-te cu Duhul Pădurii, care este sortit fiicei mele. Ei află că nu vei reuşi atâta timp cât trăiesc eu Narcis nu va avea altă soaţă, decât fiica mea.
Scoase din sân un beţisor negru cu care o atinse pe Narcisa, pe dată aceasta s-a preschimbat în floare.
O floare albă cu tulpina subţirică, cu miros fin pătrunzător. Apoi Muma Pădurii dispăru urmată de un râs diabolic.
Sosi şi Duhul Pădurii, dar Narcisa nu era de găsit. Au căutat-o peste tot, dar zadarnic.
Narcis era mâhnit, cu capul plecat se plimba prin poiană. Cu speranţă în suflet aştepta să apară Narcisa. Privirea îi fu atrasă de o floricică mică albă ce răspândea un miros îmbătător. Se albi la faţă, deodată înţelese totul . Muma Pădurii era vinovată de dispariţia Narcisei. Îngenunche şi sărută floarea. Din petala ei căzu o lacrimă pe pământ.
În acel loc răsări o floare la fel de albă, şi tot aşa până ce se umplu poiana de flori albe cu miros fin.
În amintirea celei care a fost frumoasă ca o floare au numit acea poiană “Poiana Narcisei”. Aşa se numeşte şi în ziua de azi.
Duhul Pădurii a rămas singur pe vecie, aproape tot timpul şi-l petrece printre gingaşele şi frumoasele Narcise.

NarcisDali
Metamorfoza lui Narcis, Salvador Dali (1904 – 1989)

Legenda Craiasei Narcisa care s-a indragostit de maretul Soare
Iata si asa zisa “legenda populara romaneasca a Narcisei”:
Odata, narcisele erau fiinte libere, care aveau aripi si puteau sa zboare si sa se bucure de viata. Dar acestea se intamplau demult …
Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau intr-un loc inconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, in Tara Narciselor, viata se traia intr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar in locul inconjurat de munti primavara era singurul anotimp.
Cu mult, mult timp in urma, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa il duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au inceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna, ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram in care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.
Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau in armonie si fericire. Hrana lor erau roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.
Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa Craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. Si Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.
In Tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu existau durere si nici lacrimi. Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.
Viata in Imparatia Narciselor era frumoasa si usoara … Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zambetul pe fata. Isi intindeau aripile, sorbeau cateva picaturi de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore, si o puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare isi avea casuta. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele isi retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand Soarele se intorcea ca dintr-un vis.
Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; in timp, prietenia lor devenise din ce in ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se indragostise de Soare. Il iubea cum greu se poate descrie in cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.
Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii in care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea in felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. Si tot noaptea, in vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte, narcisele isi pierdeau aripile. Se intampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau intr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.

Supararea Lunii
De cand Soarele ii spusese Craiesei Narciselor ca este cea mai frumoasa craiasa de pe fata pamantului, Luna se intristase si, daca inainte aparea la locul ei pe cer inainte ca Soarele sa se hotarasca sa plece, acum venea in ultima clipa, parca pentru a nu-l mai intalni pe astrul ei iubit. Si narcisele simteau ca s-a schimbat ceva in lume. Noptile erau mai reci si Luna nu le mai spunea in fiecare seara povesti, asa cum facea inainte, ca sa adoarma.
Dar ce facea Craiasa Narciselor? Ca o fiinta sensibila ce era, nu ramasese rece la complimentele Soarelui si incet, incet s-a indragostit de frumosul astru. In fiecare dimineata zbura fericita cat mai aproape de Soare, pana cu o clipa inainte ca aripile ei sa fie transformate in scrum de caldura astrului. Si Soarele o privea, minunandu-se de atata frumusete si gingasie, si o admira si in fiecare zi ii amintea ca este cea mai frumoasa dintre craiesele pamantului. Luna a tot sperat ca iubirea aceasta dintre Soare si Craiasa Narciselor este ceva trecator si, pe de alta parte, astepta clipa cand narcisa avea sa-si piarda aripile! Ea si cu Soarele erau nemuritori.
Intr-o dimineata, Luna, plina de suferinta, i-a atras atentia Soarelui ca a intrecut masura si ca, de cand se stie ea Luna, nu s-a mai intamplat asa ceva! Dar Soarele a scuturat cateva raze spunandu-i Lunii ca i se pare si ca dragostea lui fata de Luna e nemuritoare chiar daca acum e indragostit de narcisa. Luna a plecat furioasa. Noaptea urmatoare, Astrul Noptii nu a venit deloc in Tara Narciselor.

Razbunarea
Supararea Lunii a dus la pierderea aripilor si la legarea de pamant a narciselor. A doua zi de dimineata, dezastrul se produsese. Narcisele care isi pierdusera aripile peste noapte ramasesera tot asa, un praf argintiu. Pline de teama, cateva narcise au mers la Craiasa, care, indragostita fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, asa cum facea in fiecare dimineata. Atat de indragostita, incat nu a auzit chemarile curtenilor ei. Atunci au simtit narcisele, pentru prima oara in viata lor, ce este aceea durere si teama a inceput sa le dea tarcoale. In cele din urma, pe la amiaza, cand Soarele stralucea atat de tare, incat, chiar pe pamant daca erau, narcisele trebuia sa se ascunda in copaci, pentru ca sa nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Craiasa Narciselor s-a intors si ea de pe cer. Fericita si vesela. Dar veselia ei a fost curmata brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: ca suratele lor, care isi pierdusera aripile peste noapte, au ramas asa, un praf argintiu. Ca Luna ramasese furioasa, departe de Tinutul Narciselor. Craiasa l-a intrebat pe Soare daca le poate spune ce s-a intamplat cu suratele lor, dar Soarele nu stia. Le-a sfatuit sa astepte momentul cand Luna va veni si sa o intrebe pe ea. Pe seara, cand razele Soarelui se intalneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate si au asteptat ca Luna sa priveasca spre ele. Luna nu s-a uitat catre ele, dar narcisele au auzit clar cum il ameninta pe Soare: “Daca Narcisa-Frumoasa se mai apropie de tine mai mult decat celelalte narcise, ma voi razbuna! Nu mai ramane nimic din ele!”. Apoi a plecat furioasa, lasandu-le pe narcise fara ajutor. Dimineata, dezastrul de cu o noapte inainte s-a repetat. Narcisele care isi pierdusera aripile ramasesera transformate in praf argintiu. Numai Zana de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea tinutul dincolo de taramul de argint si orice narcisa care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint si-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.
Atunci si-au adus aminte ca Zana de Noapte, cea care le ocrotea intrarea intr-o noua viata, avea o sora – Zana de Ziua – care se arata foarte rar si traia retrasa undeva in munti, dar in interiorul cercului magic. Ea trebuia sa le spuna cum se ajunge la Zana de Noapte.

Ajutor
Cateva narcise au mers la Craiasa si i-au spus ca numai Zana de Noapte le-ar putea spune ce se intampla cu ele de aripile lor raman doar un praf argintiu. Si ca singura modalitate de a afla raspunsul la aceasta problema ar fi aceea ca unele dintre narcise sa mearga la ea. Peste munti, peste lumea de argint. Dar se stia foarte bine ca, daca vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Craiasa le-a ascultat si spre seara, cand Soarele nu mai ardea asa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strans in jurul copacului in care traia Craiasa.
“Cine va merge la Zana?” Craiasa a spus ca ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru ca ea a provocat dezastrul. Si pentru ca isi iubea foarte mult poporul de narcise, cel care, pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar si narcisele o iubeau pe ea; stiau ca iubirea aceasta dintre ea si Soare le-a adus necazuri, dar mai stiau, de pe vremea cand duceau visele, ca iubirea nu se poate controla si o inima care a prins aripi cu greu mai poate fi oprita sa zboare!
Au discutat mult, pana aproape de ora la care trebuia sa-si stranga aripile pentru somn. Dar Craiasa-Frumoasa nu s-a lasat induplecata de rugamintile si de lacrimile supusilor. A doua zi de dimineata, cand s-a trezit, si-a luat ramas-bun de la narcise si a plecat repede spre munti. Trebuia sa ajunga inainte de apusul soarelui la Zana de Ziua.
Cand sa plece, Craiasa s-a auzit strigata usor de copacul in care ii crescusera aripile. “Nu uita de sipet!” Sipetul ii fusese lasat mostenire de mama sa, inainte de a-si pierde aripile. Copacul in care se nascuse ii spusese asta si ii aratase locul in care se afla sipetul. Si i-a mai spus ceva foarte important: “Cand vei simti ca nu mai ai putere, cand nu vei mai sti cum sa iesi dintr-o situatie, cand poporul iti va fi in pericol, sa deschizi sipetul. Te va ajuta”. Acum sosise momentul, dar in graba ei Craiasa uitase. A deschis sipetul si a gasit scris pe o frunza din argint locul unde poate fi gasita Zana de Ziua. La limita dintre cele doua taramuri: cel de Argint si cel Necunoscut, unde pe narcise le asteapta pierderea aripilor. Si un mesaj scurt: “Ea te va ajuta…”. Atat. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea si a plecat, cu teama de a nu ajunge prea tarziu.

Sacrificiu
A zburat ore in sir si muntele parca era tot mai departe, dar nu s-a lasat, pentru ca stia ca are de salvat o lume. Cu cat se apropia de munte, aripile ii deveneau din ce in ce mai grele, era tot mai frig si teama ca nu va ajunge o sugruma pe sarmana narcisa. Cu ultimele puteri s-a indreptat spre poarta taramului Zanei de Ziua. A mai apucat sa traga de lantugul clopotelului de aur si a cazut lesinata. S-a trezit atunci cand aripile i s-au dezghetat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zana de Ziua se asezase langa ea si sufla vant de primavara, ca sa o incalzeasca. “Te asteptam – i-a spus –, stiam ca ai sa vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt nasa ta si sunt zana!” Narcisa nu apucase sa spuna nimic. Dar au inceput sa-i curga lacrimi. Ii fusese teama ca nu va ajunge si a ajuns.
Inainte de a cadea inghetata, a crezut ca va muri si nu-si va putea salva poporul. Acum se simtea bine, asa, ocrotita de Zana de Ziua. Dar ce urma? “Stiu de ce ai venit, draga Narcisa. Te voi ajuta sa vorbesti cu sora mea, Zana de Noapte, dar sa stii ca nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Ati mai fost o data salvate de la pieire, atunci cand nu mai aveati rost pe pamant, cand oamenii au inceput sa viseze singuri. Atunci eu si sora mea am induplecat-o pe Luna si l-am rugat pe Soare sa va lase sa traiti in Taramul cu primavara vesnica. Pentru ca sunteti frumoase si pentru ca mie, si Soarelui, si Lunii, si surorii mele ne incantati privirile cu frumusetea si gingasia voastra. Dar tu ai facut o mare greseala. Cum ai indraznit sa te indragostesti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, va pierdeti aripile intr-o clipa din viata fara sfarsit a Soarelui! Si Luna?! Cea care a acceptat odata sa traiti, acum nu mai vrea sa auda de voi!”
“Zana mea cea buna, te rog frumos, ajuta-ma sa ajung la Zana de Noapte, la sora ta, si roag-o frumos sa vorbeasca ea cu Luna. Poate ne iarta si acum!”
Zana de Ziua nu a dat nici un raspuns. A ramas asa, tacuta, multa vreme. In cele din urma s-a ridicat de langa narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras intr-o camaruta din castelul ei facut numai din flori si copaci si a stat acolo mult. Atat de mult, incat Soarele a apus si Craiasa-Frumoasa a cazut in somnul ei, adanc, de vraja.
A doua zi, dis-de-dimineata, Narcisa a vazut-o pe Zana venind cu un sipet din argint. Si i-a spus: “Intra aici. Vom merge impreuna la sora mea. Sipetul acesta, facut ca si voi, din aburi de argint, te va apara de moartea care te asteapta dincolo de Lumea de Argint”. Zana si-a desfacut aripile si cat ai clipi a trecut muntii si firul magic de argint a fost lasat in urma. Au intrat intr-o lume intunecata, dar luminata de raze de luna, lasate acolo de Astrul Noptii.
Cele doua Zane s-au imbratisat. Nu se mai vazusera de pe vremea cand narcisele duceau visele oamenilor. Si au stat mult de vorba, ba chiar s-au incruntat putin. Iar Craiasa-Frumoasa astepta clipa cand va fi si ea intrebata ceva. Zana de Noapte s-a apropiat de sipetul in care era ferecata narcisa. “Micuto Craiasa, am sa incerc sa te ajut; vei ramane aici si vom vorbi cu Luna. Cand Luna se va intoarce pe taramul ei, eu si sora mea ne vom ruga de Astrul Noptii sa te ierte, in amintirea vremurilor bune. Si tu te vei duce acasa si niciodata nu vei mai zbura aproape de Soare, si vei uita ca l-ai iubit vreodata. Ai inteles? Aceasta trebuie sa fie promisiunea ta.” Narcisa a fost de acord. Avea de ales?
Si Luna a venit si s-a incruntat cand a vazut-o pe Craiasa. Dar Zanele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. Si au tot vorbit si i-au tot amintit ce frumos era cand ele cresteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, ca Luna s-a induiosat. A iertat-o pe Narcisa si i-a spus sa mearga linistita in Lumea de Argint. Dar… sa nu uite, niciodata sa nu se mai apropie de Soare si sa uite ca l-a iubit vreodata! Niciodata!

Speranta
Zana de Ziua si-a luat ramas-bun de la sora ei si a plecat cu Craiasa. Apoi, cand au ajuns in interiorul Cercului de Argint, a deschis sipetul; Narcisa i-a multumit Zanei de Ziua, iar Zana a sarutat-o pe frunte. Si i-a mai spus: “Nu uita ca esti Craiasa narciselor, nu o narcisa oarecare!”. Si Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns si a aflat ca toate narcisele care isi pierdusera aripile devenisera mai multe, ca viata intrase in normal si veselia si fericirea aveau iarasi iz de vesnicie.
Cateva zile Craiasa si-a vazut de indatoririle ei. Dar ceva parca ii ingreuna aripile. Si lacrimile curgeau atunci cand se astepta mai putin. Supusii sai au vazut-o si au incercat sa o inveseleasca, dar nimic nu era pe placul ei. Ei au simtit iubirea Craiesei pentru Soare si au inteles ca nimic nu se poate pune in calea unei astfel de iubiri. Intr-o zi, printre hohote de plans, Craiasa s-a dezlipit de copacul in care crescuse si s-a avantat spre Soare!
Mai sus, tot mai sus, pana a simtit ca aripile incep sa i se topeasca. Suratele sale o priveau si inimile lor prinsesera aripi, inaltandu-se alaturi cu ea. Soarele o privea plin de dragoste stiind ca o priveste pentru ultima oara. A incercat sa-si stranga razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A disparut. Dar inainte de a muri a mai apucat sa-i spuna Soarelui “Te iubesc!”.

Urmarea
Luna ii ceruse o promisiune Craiesei dar iubirea ei fata de Soare a fost mai presus de orice promisiune.
Ar fi vrut ca narcisele sa dispara cu totul de pe fata Pamantului. Dar Soarele a rugat-o sa fie milostiva. Si atunci Luna a hotarat: “De astazi, narcisele isi vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde radacini si vor trai atat cat va fi primavara. Pentru ca cercul de argint se va rupe si aici, pe Taramul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri.” Si dintr-odata, toate narcisele au simtit cum incepe sa le creasca radacini. Apoi, din locurile unde erau prinse aripile, le-au crescut petale albe, ca zapada. Acum era primavara.

Florile
Intr-o zi, intr-o alta primavara, un om mai curajos a trecut muntii care ocroteau Taramul Narciselor. S-a minunat de frumusetea fiintelor delicate care acopereau tot pamantul de acolo. Si a exclamat: “Ce flori frumoase! Nu am mai vazut pana acum!”. Dar omul, fara sa stie ca demult narcisele ii aduceau visele, le-a luat cu el, sa le arate semenilor sai ce frumusete a descoperit. Narcisele au plans de fericire, pentru ca s-au ridicat de pe pamant si astfel au putut zbura din nou. Omul le-a aratat semenilor sai ce a gasit si s-au bucurat cu totii de frumusetea lor neasemuita. Cu timpul narcisele s-au ofilit si sufletele lor au prins aripi de argint si s-au inaltat catre Soare, acolo unde salasluieste Craiasa Frumoasa, in adancul inimii sale. Primavara insa, cand se topesc zapezile si Soarele incepe sa incalzeasca bine pamantul, narcisele iar infloresc, se intorc din nou pe pamant sa aminteasca oamenilor ca cine moare in iubire traieste vesnic. Si de atunci infloresc in fiecare primavara.

Sursa: wikipedia .com, tate.org. uk, universdecopil. ro, reteaualiterara. ning. com

One thought on “Narcisa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s