Povestile Bujorului

Bujorul romanesc (Paeonia peregrina romanica) este o floare endemica, ocrotita de lege, ce creste doar in anumite locuri din Romania. Il gasim in padurile de campie, in poieni sau la marginea acestora, in Muntii Macin, in Parcul Natural Comana, in Padurea Troianu sau la Plenita, in jud. Dolj.
Unele dintre cele mai frumoase povesti si legende au in centru Bujorul! Iata cateva dintre ele:

Cea mai veche legende despre bujor vine din antichitate si este legata de enigmaticul personal Paeon, care a si dat numele stiintific al plantei. Se spune că, Paeon era un doctor foarte iscusit in folosirea plantelor miraculoase. Era atat de iscusit, incat Zeus l-a rugat sa ii ingrijeasca pe zei. El l-a vindecat pe Ares, ranit in lupta cu Diomede, in timpul războiului Troian, cu un extract de plante şi lapte. Cand Hades s-a razvratit impotriva zeilor, Hercule l-a sagetat de moarte, insa acesta a venit la Peon, care l-a vindecat cu ajutorul plantelor miraculoase pe Hades. Suparati pe doctor, zeii au cerut lui Hercule sa il ucida, insa Zeus, care tinea la el, ca sa îl salveze l-a transformat într-o floare: paeon, bujorul de astăzi!

O alta poveste, culeasa din arealul spiritual al poporului roman, vorbeste despre Ielele care transforma un fiu de imparat in floarea de bujor!
Se spune ca Bujor era fiul unui împărat bătrân şi tare intelept. Aflandu-se pe patul mortii, bunul împărat îi zise feciorului:
– Dragul tatii, eu n-am duşmani, după cum bine ştii. Războaie cu vecinii n-am purtat. Am însă un mare necaz, Bujor. Cunoşti şi tu povestea …
– Da, tată! răspunse fiul cu durere în suflet. Toată lumea ştie despre lacul blestemat din codrul de brazi, acolo unde trăiesc stafiile şi ielele amăgitoare. Ielele cele spurcate, care-i prefac pe oameni în măgari şi în viţei, schimonosindu-i.
Ochii împăratului se intunecara mahniti.
– Să nu te duci acolo niciodată, rogu-te Bujor. Niciodată să nu te duci la Lacul Ielelor …
Spunand acestea, impăratul căzu pe pernă, fără suflare. Bujor îi închise pleoapele şi-l jeli îndelung. Acum el era stăpânul împărăţiei. Avea buzduganul în mână şi coroana de aur pe cap.
După câţiva ani,  noul împărat Bujor umbla prin târguri şi prin sate. Tocmai trecea pe lângă pădurea adâncă, în mijlocul căreia se afla lacul cel blestemat. Era noapte şi luna lumina feeric împrejurimile. Deodată, pe Bujor începu să-l fure somnul. Cântau privighetorile, dar şi ielele vrăjite care apăreau goale şi ademenitoare la marginea poienii.
– Doamne, oştenii mei s-au tolănit pe iarbă şi-au adormit. Şi caii s-au culcat, iar zânele frumoase şi zâmbitoare mă poftesc în pădure …
Bujor merse ca teleghidat, după iele şi stafii, până într-o dumbravă fermecată. Ielele albe jucau goale în jurul tânărului împărat, care se ruşinase de goliciunea lor şi obrazul i se înroşi ca focul.
– Să- l prefacem in viţel! râse o zână.
– Ba să-l facem un gândac! hohoti răutăcioasă alta.
– Broscoi i-ar sta mai bine, hihi! mai zise una înaltă.
Mama ielelor, tot aşa de atrăgătoare ca şi fiicele sale, purta pe cap o coroană sclipitoare, bătută în pietre preţioase. Ea zise:
– Nu! Dumnealui, fiul de împărat, s-a înroşit la fata precum ouale de pasti, asa ca poruncesc să se prefacă imediat în floare. Floare roşie, aşa sa fie!
Într-o clipă, trupul lui Bujor intră într-un vârtej şi se transformă într-o floare roşie ca jarul, destul de mare şi bătută ca un pămătuf.
Mai apoi, oamenii au numit floarea cea roşie,  bujor. Si bujor a rămas până astăzi, după numele fiului de împăratului, care fusese vrajit de zânele cele rele, ca să se transforme în floare, floarea de bujor.

O alta poveste, de data aceasta mult mai trista, am gasit-o pe un site din Moldova romanilor de peste Prut. Poveste este despre o bunicuţă ce trăia de una singură, într-un sat îndepărtat, într-o căsuţă frumoasă, dar pustie. Avea mulţi nepoţei, însă ei o vizitau foarte rar, pentru că trăiau departe. Ca să mai uite de singurătate, bunicuţa a sădit în grădina sa o tufă de bujori. A ales pentru aceasta cel mai frumos loc din grădină, cel mai scăldat de razele soarelui, aproape de portiţă, ca să fie văzută de departe. A ales bujori roşii, pentru ca atunci când ei vor înflori, să fie descoperiţi mai uşor de nepoţei. Şi a ales să fie mirositori, pentru ca mireasma lor să plutească departe în aer, să ajungă la nepoţei şi să le amintească de bunicuţă.
A venit primăvara. Tufa de bujori s-a făcut mare, înaltă, verde. Apoi au apărut şi bujorii. Mari, roşii, înmiresmaţi. Bunicuţa îi îngrijea în fiecare zi, le turna apă la rădăcină. Şi privea mereu spre portiţă… Toată grădina şi întreaga curte mirosea a bujori. Dar mirosul nu a ajuns până la nepoţei. A trecut timpul şi petalele bujorilor s-au scuturat. Bunicuţa a strâns toate aceste petale şi le-a pus într-un prosop, lângă icoană, ca atunci când nepoţeii îi vor păşi pragul, să le dăruiască petalele uscate ale bujorilor. Ca micuţii să ştie că în grădina bunicuţei a trăit o tufă de bujori, care i-a aşteptat pe ei, ştrengarii…
Apoi tufa de bujori s-a despărţit şi de frunzele sale verzi…
Bunicuţa era foarte tristă, pentru că nu mai putea admira frumuseţea bujorilor. A venit toamna, cu zilele geroase, iar bunicuta pastra cu sfintenie petalele sa le daruiasca nepotilor. Apoi a venit si iarna cu zilele ei scurte si intunecate, Intr-o dimineata, bunicuta s-a intins pe lavita, langa cuptor, cu gandul la nepoteii ei dragi, si nu s-a mai trezit…

Sursa: wikipedia .com, jurnalspiritual .eu, tatianarosca. wordpress.com